Venetia este testul de anduranta suprem. Intii si-ntii, trebuie sa te obisnuiesti cu gindul (in caz ca editiile anterioare nu te-au invatat nimic) ca biroul de presa iti va rataci formularul de acreditare. Nu trebuie sa-ti faci draci (esti abia la inceput si motive de iritare vor mai aparea), dar nici nu trebuie sa cedezi atit de usor cind ti se promite un badge hiper-permisiv in 24 de ore. Poate fi rezolvat doar in doua. Apoi: trebuie sa uiti temporar regula de trei simpla. Orice incercare de a echivala in lei costul in euro al unui abonament de trei zile pe vaporetto sau al unui panini straveziu iti poate provoca un preinfarct.
Mai departe: trebuie sa lasi orice speranta ca filmul va incepe la ora din program, dar trebuie sa rezisti tentatiei facile de a-l incrimina pe directorul Mostrei, Marco Müller, asa cum a facut toata lumea. La urma urmei, nu el da autografe pret de doua ore pe covorul rosu, intirziind ora proiectiei, ci Tom Cruise. Pentru ca esti in Italia, unde pina si gondolierii fac politica, trebuie sa te astepti ca discutiile pasnice despre filme sa degenereze in doar citeva secunde in dezbateri contondente de tipul „daca nu esti cu noi (anti-Bush, anti-globalizare, pro-Michael Moore s.a.m.d.) esti impotriva noastra“. E o boala contagioasa, pentru ca pina si actorii se molipsesc de ea si se trezesc declarind – fara ca nimeni sa-i fi intrebat – de ce parte a baricadei sint.
Iar pentru ca tacimul sa fie complet, trebuie sa induri atit militantismele parazitante de doi lei ale auto-intitulatei grupari Global Beach, cit si incompetenta publicului italian, oricum, numai cinefil nu.
Cei dintii, activistii anti-globalisti, sint foarte in verva chiar si la 12 noaptea si incearca sa faca prozeliti inclusiv in statiile de autobuz unde publicul proaspat iesit de la ultima proiectie si obosit di granda nu vrea decit s-ajunga cit ma
