Clonaj lingvistic
Si ca sa raminem in lumea „oglinzilor paralele“, numiti poetii – romani si straini – in care va rasfringeti. Traducerea este o forma de competitie cu modelele indragite? Cum e sa fii un traducator de geniu si sa stii ca propriile productii poetice de virf (Holorime-le, bunaoara) sint absolut intraductibile? Si asta dupa ce un Radu Calin Cristea afirma ritos ca „Serban Foarta tinde a deveni un poet francez [...] de expresie (atita cit este) romana“. (Eu unul v-as asemui mai degraba cu un Spinoza slefuind lentile de contact...)
Ca sa incep cu inceputul intrebarii, ei „se rasfring“ in mine (iar nu invers), pentru ca, pur si simplu, ma preced. Ei sint destui si nu e simplu sa-i consemnez in continuare. Unii se vad cu ochiul liber, pe altii pot sa-i deceleze, sa-i dibuie doar eruditii. In ceea ce priveste traducerea, ca praxis, ea e mai mult decit o „forma de competitie“/emulatie cu cele citeva „modele indragite“. Ea e, la limita, un soi de uzurpare a lor – dar nu prin felonie, necum prin impostura, ci prin… clonaj intr-un alt cod genetic. Adica in alt cod lingvistic, in care clona/copia nazuie sa faca uitat originalul. Originalul este, insa, unul singur, pe cind traducerile, teoretic, infinite. E ceea ce face (spune Kafka) disperarea bietilor talmaci. Actul traducerii e, astfel, dublu disperat. Caci, primo, orice talmacire (fie, aceasta, cit de buna) nu este decit una dintre versiuni; secundo, nici un text po(i)etic nu este, in principiu, traductibil.
Nici, baremi, textele, in aparenta, denotative, (dis)cursive si transparente ca o apa. Caci nu exista transparenta, dar, cel mult, transluciditate. Iar daca fenotextul e diafan, chiar fanic, genotextul (de la idiom la idiom, ca si de la un autor la altul) este, in genere, opac si/sau incongruu in raport cu paradigma („exotica“) a unei alte limbi, a limbii-tinta. Fapt