Cum ati ajuns sa scrieti un scenariu dupa cartea Irinei Nicolau despre Elisabeta Rizea?
Cind am vazut-o prima oara, in primul interviu pe care l-a dat, in filmul Memorialul durerii facut de Lucia Hossu Longin, am avut un soc. M-a marcat, asa cum se intimpla cu toti oamenii care emana o anumita energie. Intilnirea cu ei iti da forta interioara si te imbogateste ca experienta de viata. A fost o sansa, o arma de aparare acest destin – Elisabeta Rizea –, pentru ca, pe masura ce inaintezi in virsta, devii tot mai vulnerabil. Eu nu sint in stare sa fac politica, nu am avut niciodata o atitudine in acest sens, si atunci nu am reperat-o pe ea ca pe un model politic, ci ca pe unul feminin si uman. Intre timp, am cunoscut-o si pe Irina Nicolau. Era atipica, avea ceva care te fascina de la primul contact si am admirat-o in tot ce facea. Cind a aparut cartea, mi-am cumparat-o imediat, mi-a placut foarte mult si am tinut-o si pe ea, alaturi de personaj, intr-un dulap intim, interior.
Ca actrita, aveam un gen foarte bine definit in care jucam de obicei: romantic, comic, nostim, patetic. Pentru un actor talentat, rolurile nejucate inseamna un consum enorm. Il dor si il usuca. Atunci, din disperarea de a nu muri, m-am gindit sa-mi scriu un scenariu. Nu e primul rol pe care mi l-am scris, dar am simtit ca, intr-un fel, si el m-a cerut pe mine. Daca nu l-as fi scris chiar eu, nu mi l-ar fi dat nimeni, ar fi fost aleasa o actrita mai degraba cu apetenta pentru zona tragica. Am fost cu scenariul in foarte multe locuri si, pina la urma, am ajuns la Atila Vizauer, pe care il iubesc foarte mult, nu numai pentru ca am lucrat impreuna, ci si pentru ca stie sa asculte. El le-a ales pe celelalte doua actrite, Dorina Lazar si Rodica Negrea. S-a creat intre noi o comunicare perfecta, o admiratie reciproca pentru monologul sau scena celeilalte, lucru care astazi se inti
