Iar experienta noastra nu era unicat: Cortina de Fier ne inclusese deja, pe distanta de doua-trei generatii si aproape doua continente, intr-un tipar colectivist din care singuratatea, ca parte a spiritului individualist, era la fel de interzisa ca si proprietatea privata.
Nu am fost deci singuri atunci, nu suntem nici de la Caderea Zidului incoace. Daca am privi atent in jur, am putea vedea ca reproducem, pas cu pas, mai stangaci si mai putin silitori ca altii, aceleasi miscari menite sa ne redea (mai exact sa ne dea) flexibilitatea intr-o lume fara cortine. Intr-un sat global.
Dar deschidem cu adevarat ochii? Dar ne uitam intr-adevar in jur? Tipica periferie, avem de cand ne stim (doar de cateva secole, nu de 2000 de ani, cum ne-au facut ideologii lui Ceausescu sa credem) privirea obedienta atintita spre Centru. Capitala noastra a fost Istanbulul sau Viena, Parisul sau Berlinul sau Moscova. Acolo au studiat tinerii nostri bunici si strabunici si au platit pretul dizgratiei atunci cand, dupa un razboi sangeros, se muta centrul. Cum se stie de la batranii greci, de unde vine binele, vine si raul.
Suntem de aceea bine antrenati sa privim spre centru si avem un spirit obedient bine exersat. Numai ca, in satul global unde umblam buimaci, tot gresim directia, tot nu ne gasim adresa, numarul si strada. Lumea s-a micsorat, dar nu exista indicatoare si nici politisti care sa te indrume spre centru. De aceea am ezitat la inceput, dupa '90, intre Moscova si Washington. Cand ne-am dumirit ca drumul spre Est s-a inchis, am inceput sa pendulam intre Washington si Bruxelles, intre razboiul contra terorismului si negocierile de integrare europeana. Mai rau e ca tot timpul explodeaza in jur bombe si masini capcana: nu lipsesc doar politistii de circulatie, ci chiar orice fel de politist.
Ne simtim singuri si pentru ca ne contrazicem continuu.
D
