Pentru Mohammad-Reza Djalili ("Iran: l’illusion reformiste", Presses de Sciences-po, 2001), cazul iranian ramane ilustrativ pentru genul de laborator in care se pot pregati retete ale intolerantei. Si, implicit, ale esecului. Religia, politica si revolutia au format aici un soi de triunghi al Bermudelor. El a aspirat orice caracteristici democratice, le-a prelucrat in exact contrariul lor si le-a repus in circulatie sub forma unui retetar de un dogmatism aiuritor.

Djalili repune in discutie contributia parintilor spirituali ai revolutiei islamice - Djalal Al-e Ahmad si Ali Shariati. Cel dintai publica in anii ’60 un eseu intitulat "Garbzadeghi", tradus si tiparit in franceza sub titlul "l’Occidentalit..." (L’Harmattan, 1988). Ideea era, subliniaza Djalili, ca "occidentalitatea e un soi de maladie ce a infectat societatea iraniana si, de aceea, trebuie scapat de ea cat mai repede cu putinta". Djalili se arata amuzat cat de repede a castigat acest "diagnostic" sprijinul aproape unanim al tuturor celor care nu prea stiau cum sa explice o acuta criza de identitate a societatii iraniene. Al-e Ahmad, fiu de mollah si, reaminteste Djalili, "rand pe rand, comunist, socialist, tiers-mondist si islamist", oferea solutia convenabila tuturor, oameni apartinand celor mai diferite si deseori fanatic de invrajbite tendinte sociale si politice.

Cel de-al doilea, Ali Shariati, prelua ideea lui Al-e Ahmad si propunea drept solutie finala impotriva modernitatii transformarea siismului (bineinteles, prin "purificare") intr-o "ideologie de lupta". Zis si facut. 1979 avea sa puna in practica aceasta strategie, iar pentru o vreme "unitatea aparenta a universului intelectual iranian" avea sa fie salvgardata. Totusi, sunt ani buni de cand esecul islamului politic si criza acuta a insusi conceptului de "stat islamic" constituie evidente irefutabile. Disparitia lui