Cu circa douăzeci de ani în urmă în patria mea era interzis să fii trist. Uriaşul sistem de propagandă denunţa metodic tristeţea, melancolia, pesimismul în general. A fi trist era mai mult decît de prost gust, în momentul în care elanul tineresc al noii republici populare muta munţii din loc; devenise chiar o greşeală politică. O astfel de carenţă putea fi denunţată chiar şi retroactiv. De pildă, se lăsa să se înţeleagă că marele poet romantic Eminescu ar fi avut şi mai multe merite în ochii posterităţii comuniste (el care luase deja în braţe cauza proletară!) dacă nu s-ar fi lăsat influenţat de pesimismul lui Schopenhauer. Deci trebuia să gîndeşti "pozitiv", cum spun astăzi managerii randamentului economic. Iar pe atunci ţi se oferea o reţetă simplă: să frecventezi bibliografia lăsată de troica optimismului internaţional: Marx, Engels, lenin - un DTT ce distrugea vermina sentimentelor slabe.

Simplu şi totuşi nu, fiindcă tocmai în patriile comunismului real, iar în România cu atît mai abitir, marii clasici ai optimismului nu erau niciodată citiţi "texto". Cu scrierile lor şi-au bătut şi îşi bat în continuare capul numai sorbonarzii, studenţii din Coimbra, de la Nanterre, de la Roma sau chiar de dincolo de Atlantic. Se vede treaba că Dumnezeu, chiar dacă uneori greşise, în această privinţă a făcut, totuşi, o distribuire justă a greutăţilor. Cei obligaţi să trăiască comunismul erau scutiţi să mai şi creadă în el sau să-l studieze realmente.

Dar în sfîrşit, Marx părea bun în toate sosurile, iar cînd există o bucătărie dominantă, oamenii devin propagandiştii ei benevoli chiar fără să îşi dea seama. îmi amintesc de asemenea, cu cîtă condescendenţă se vorbea şi despre poezia "tristă", "monotonă", chiar "morbidă" a unui alt mare poet român " Bacovia, a cărui sensibilitate ultragiată auzea pînă şi materia "plîngînd". Ştiind noi acum că dispersi