Din gama problemelor contemporane, dl Adrian-Paul Iliescu a selectat una mai specială: pericolul discursului meu în favoarea educaţiei religioase din şcoli. Pentru că are timp de reflecţie, distinsul meu preopinent a dedicat acestei spinoase chestiuni o lungă replică mînioasă. Respectivul atac susţine următoarele: formal, sînt OK, de vreme ce-mi declar îngăduinţa faţă de alte perspective, incluzînd ateismul pe care dl A.-P. Iliescu l-a îmbrăţişat. E totuşi suficientă o privire concentrată pentru ca prestidigitaţia mea să-şi trădeze limita. Chiar dacă par flexibil, sînt intolerant. Poate că mă consider o minte deschisă, dar fundamentalismul meu nu e rezolvat. Critic idolatria, însă mă fac vinovat de atitudini sectare. Insanităţile mele de fanatic se cer detectate, întrucît maschează o posibilă sursă de terorism intelectual. Cu toate că sofiştii (şi sînt unul) nu servesc nici o "cauză", gîndirea mea ameninţă libertatea d-lui Iliescu şi a categoriei căreia supărarea domniei sale îi dă glas. Spre deosebire de studenţii din anul I, comit eroarea de a stabili o conexiune forţată între cunoaştere şi adeziune: după dl A.-P. Iliescu, poţi adera (moral) chiar şi la valorile pe care le ignori. E totuşi recomandabil să le respingi mai ales dacă nu le cunoşti. Pe scurt, se vede că greşesc şi prin ce spun şi prin ce nu spun. Intoxicat de porniri apologetice, îmi recomand credinţa, în loc să o ţin bine ascunsă, ca pe o simplă afacere privată. Nu-mi dau seama că sînt anacronic. Duhul meu este ostil progresului antrenat de laicitate, dornic să ocupe scena cu evenimente mistice şi să afunde România în bezna Evului Mediu. La urma urmelor, mă compromit prin occidentofobie, incorectitudine politică şi nostalgia rugurilor inchizitoriale. Deşi nazismul şi comunismul au documentat generoasa detentă a lepădării de creştinism, iată că mai există tipi care defilează cu pariul lui Pascal