Acum cîţiva ani, uriaşa curte a Colegiului Naţional "Sfîntul Sava" a fost amputată strategic. Era, pot spune, o curte cu adevărat... naţională! Aici se bătea mingea, aici se tatonau cărările misterioase ale amorului vrăjitor şi, tot aici, se fumau ţigări ilicite, departe de vigilenţa "elevului de serviciu". Curios lucru, curtea nu era niciodată goală, nici măcar în timpul orelor! Latura ei dinspre Ştirbei-Vodă avea o poartă ruginită, prin care ne strecuram uneori pe furiş, atunci cînd, întîrziaţi fiind, nu mai eram lăsaţi pe intrarea principală. Acum, acolo se află o clădire de un modernism dubios, care a înghiţit hulpavă jumătate din spaţiul ocupat pe vremuri de liceenii cu uniforme sumbre şi matricole prinse cu capse. Adică locul pe unde se vor fi-nvîrtit cu un covrig în mînă, ezitanţi sau iscoditori, indivizi ca Ionel Brătianu, Ion Vinea, Ştefan Luchian, Ion Anestin, Lia Roberts, Mircea Geoană sau Adrian Năstase. Dar aceştia nu reprezintă generaţia mea. Generaţia mea e compusă din două segmente. Pe de-o parte, cei care şi-au găsit împlinirea pe alte meleaguri. Au enunţat noi teoreme de algebră, au tăiat căi ferate prin junglă, au inventat microprocesorul şi aerul condiţionat. Modernizează capitale, vînd avioane şi tratează molime cumplite. (Mă rog, poate că exagerez niţel.) De cealaltă parte ne aflăm cei care am rămas în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, îndeplinind, dacă vreţi, rolul lotului-martor utilizat în experimentele de biologie sau de sociologie politică. Dar, din cînd în cînd, chiar fără a avea nevoie de aniversări rotunde, cele două grupări fuzionează cu voioşie şi naturaleţe, obliterînd cu indiferenţă kilometri, deceniile şi decalajele financiare. Înălţăm aşadar periodice piedici în calea uitării, cum ar zice legendarul autor de cărţi poştale. Să nu creadă însă cineva că aceste reuniuni sînt lăsate doar în seama emoţiilor. Timpul a consfinţit un