Am intrat în bucătărie cu o pungă de medicamente în mînă. Pentru răceală. Nurofen, antigripal, diclofenac. Gesturile mele foarte concrete - să mă duc la farmacie, să le cumpăr, cu bani adevăraţi, să vin, să încui maşina şi să descui poarta ş.a.m.d. - sînt aruncate în aer. Spulberate. Văd cum plutesc prin lumina becului chior bucăţele infinitezimale. Eu cine sînt? Şi, mai ales, unde trăiesc? }ara asta, unde îmi închipui eu că poposesc, nu există. Este o invenţie, ea este suspendată undeva între realitate şi ficţiune! Ea nu există! Decît în părerile noastre. Aud, cu punga mea de medicamente în mînă, că Stolojan este bolnav şi că se retrage din cursa prezidenţială. Aud doar, pentru că nu am ajuns în sufragerie, acolo unde este televizorul. Şi nici nu vreau. Le aşez ordonat pe masă. Grupate pe ore. Ieşind din casă - încotro? - mai aud că Băsescu a plîns. Dar plînsul meu de vreo cincisprezece ani îl aude cineva?

Mă sui în trenul de Brăila - Săgeata Albastră - cu o mie şi una de gînduri în cap. Am mers deseori pe ruta aceasta ca să ajung la Galaţi, acolo unde mă aştepta un prieten de care mi se face din ce în ce mai dor, regizorul Adrian Lupu. Îmi spunea, cu glasul lui plin de tîlc şi ironii, că nu-i chiar aşa o mare scofală să te trezeşti la patru dimineaţa ca să prinzi trenul de şase şi să o porneşti spre Dunăre. Nu cea vestică, însă. Toată lumea se scoală cu noaptea în cap să meargă la Aeroportul Otopeni şi să ia vreun avion spre zările planetei. Asta-i simplu, spunea Adrian Lupu. Asta pot toţi! Dar să pleci spre Galaţi în zori, cu un tren împuţit şi rece, nu-i dă mîna oricui... În trenul acesta ultracivilizat, lumea se-ncinge la discuţii iute după plecare. În stînga mea stau două femei. Se tatonează reciproc. Una ca să se năpustească cu întrebările, cealaltă, ca să vadă cui întoarce răspunsurile. Timp de trei ore cred că s-a spus tot. De ce a plecat f