Este de prisos sa insist asupra importantei investitiilor straine directe atunci cand ele creeaza (sau salveaza) locuri de munca si maresc considerabil valoarea adaugata intr-o economie. Exista o literatura vasta in aceasta privinta si o experienta cu multe invataminte a celor 15 ani de tranzitie in Europa Centrala si de rasarit. Revin totusi asupra acestei chestiuni din varii motive.
Astfel, oficiali de varf din tari europene occidentale mari isi exprima tot mai vocal temerea fata de "relocalizarea industriala" – transferul unor activitati industriale in tari cu salarii mult inferioare. Acest transfer este normal intre economii deschise, atunci cand factori de productie (in special forta de munca) au preturi mult diferite, in conditii de productivitate comparabile.
Ce este inedit insa in anii din urma sunt domeniile cuprinse de ceea ce se intelege prin out-sourcing si off-shoring (relocalizare). Nu este vorba numai de ocupatii industriale traditionale, ci si de domenii in care un rol major il joaca noile tehnologii informationale si comunicationale.
Declaratii ca cele ale ministrului de finante al Frantei, Nikolas Sarkozy, sau ale ministrului federal al economiei din Germania, Wolfgang Clement, exprima anxietate nedisimulata. De altfel, Agenda Lisabona a Comisiei UE este un raspuns colectiv ce urmareste revitalizarea industriala prin cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica, prin atentia acordata invatamantului.
In acest context poate fi interpretata si dorinta unor guverne vest-europene de a impune reguli privind competitia fiscala inauntrul UE.
Dar fenomenul relocalizarii nu poate fi stopat in conditiile diseminarii cunostintelor pe plan global. Din relocalizare castiga mai mult mediile economice (tarile) care atrag investitii in domenii industriale creatoare de valoare inalta, tarile care prin politica
