Ce se mai poate spune despre reality-show-uri sau télé-réalité cum îi zic francezii? După etapa revoltei, aceea a fascinaţiei, apoi a dependenţei, a repulsiei sau a plictisului, a sociologiei sau a psihanalizei, a tuturor celorlalte tipuri de reacţii umane posibile, tele-realitatea dă impresia că a ajuns pur şi simplu să colonizeze definitiv cîteva din nişele ecologice ale programelor TV, eliminînd, ca printr-o selecţie naturală, alte 2 sau 3 specii televizuale, nu însă fără a prelua cîteva din caracterele lor morfo-funcţionale. Serialele, soap-operas şi celelalte foiletoane au ajuns specii ameninţate cu dispariţia, şi par să facă loc în biotopul TV acestui nou tip de foileton, cu ritmuri de programare asemănătoare: cotidiene şi săptămînale. Ca într-o clasificare de-a lui Cuvier, mai multe din trăsăturile speciei dispărute reapar peste timp la indivizii celei evoluate. Deşi un minim de scenarizare nu a lipsit niciodată din ele (începînd chiar de la casting şi pînă şi în show-urile cele mai autodeclarat "reale") în ziua de azi aceasta se practică deliberat şi explicit. Se atribuie deliberat roluri negative şi pozitive, se încurajează flirturi şi trădări, scandaluri şi împăcări, se mimează evenimente care să evite
instalarea plictisului. Mai nou, depăşind chiar modelul "Joe Millionnaire", tot mai mulţi din "participanţii" la realitatea filmată sînt actori, iar jocul cu realitatea mizează din start pe naivitatea singurului "actor" inconştient (ca în cazul celei mai recente emisiuni de acest tip: Gloire et fortune - La grande imposture, în care participantul inocent se expune ridicolului de unul singur, înconjurat fiind de profesionişti). Încît, dincolo de excese şi megalomanii (ideea unei televiziuni germane de a construi un orăşel pentru mai multe familii de şomeri care ar accepta să se lase filmaţi tot restul vieţii), dincolo de culoare locală şi adaptări