* Tahar Ben Jelloun, Iubiri vrăjitoare, Editura Paralela 45, 2004. Dacă ar fi doar polemicile în care a intrat, închisorile (marocane) prin care a trecut, diatribele cu adresă precisă adresate unor foşti prieteni literari, şi Tahar Ben Jelloun tot ar fi un caz. Structură ambivalentă, cultivînd o dualitate cu rădăcini franco-marocane, dar şi laic-spiritualiste, Ben Jelloun este nu doar autorul unor romane binecunoscute (L'enfant de sable şi La nuit sacrée, printre ele, ultimul premiat cu Goncourt), un eseist redutabil (Le racisme expliqué à ma fille, L'islam expliqué aux enfants ), ci şi un jurnalist incisiv, paradoxal şi (prea) adesea atacat. Cine şi-a imaginat că volumul de povestiri amoros-magice, publicat anul trecut la Seuil, reprezintă o pauză de respiraţie pentru corozivul scriitor franco-marocan - s-a cam înşelat. Ben Jelloun, mai plastic şi mai poetic ca oricînd, mai amar şi mai sarcastic, dar şi mai lipsit de iluzii, reface în Amours sorcières o poetică, o mecanică şi o psihopatologie a sentimentului amoros în care se înfruntă inegal nu doar masculinul şi femininul, nu doar superstiţia şi raţiunea, nu doar Marocul ancestral şi Franţa carteziană, ci mai ales tradiţia internă a unui model cultural dual. Mai putem oare vorbi despre magia iubirii - pare să se întrebe scriitorul franco-marocan - cînd ea se transformă sub ochii noştri în rutină, plictiseală, neînţelegere şi ură? Ce valoare mai au pierderea în celălalt, transportarea, cînd deznodămîntul e fatalmente acelaşi? Nu cumva iubirea e o boală indusă cultural, un succedaneu a altceva la care nu mai avem acces? O zădărnicire ce trebuie descompusă, analizată şi, în cele din urmă, refuzată? Cartea lui Ben Jelloun reface o ordine amoroasă în patru părţi (Iubiri magice, Iubiri contrariate, Trădare şi Prietenie ) în care iubirea e mai mult şi mai puţin decît ne-am aştepta: amor, dar şi dependenţă sau hăitu