Deşi corectitudinea politică (PC) se afişează ca practică a condiţiei postmoderne, nimănui nu-i scapă ipocrizia militanţilor săi. Căci e nevoie de ceva făţărnicie pentru a primi (în adîncul conştiinţei) şi a exprima (în public) nişte chestii evident eronate de tipul: "nu există adevăr ferm, totul e fluid, pînă la confuzie... Diferenţa dintre bine şi rău e un simplu & niciodată inocent construct ideologic! Aparenţele disimulează inavuabilul... Orice acţiune se reduce la contextul care a generat-o"... Sau: "nu există criterii obiective de fixare a ierarhiilor sociale şi axiologice"... Pe măsură ce meditez la răspîndirea acestor vederi în anumite universităţi occidentale (şi în cele româneşti, dornice să le imite), ajung la concluzia că moda respectivă stă sub semnul viitorului anterior. Las la o parte faptul că susţinătorii noii doctrine se comportă deja ca nişte agenţi represivi: dumnealor condamnă pe oricine nu le cîntă în strună, instrumentează procese de intenţie, îi excomunică pe rebeli ş.a.m.d. Cu asemenea metode, oficianţii PC le vor deveni odioşi multora şi îi vor fascina doar pe cei obsedaţi de protecţia unui stăpîn. Problema neocomisarilor constă în neputinţa de a oferi cuiva bonificaţii substanţiale. E posibil să aibă fonduri şi energie vindicativă, dar pare-mi-se că nu vor reuşi să construiască nimic pe nimicul deconstrucţiei generalizate. Cum să recompensezi fidelităţile dacă respingi ordinea ascendentă a firii? Cum să distribui dividende în lipsa unui rezervor de valori acceptate? Nici un mesianism - şi, după Hristos, au apărut sute de falşi Mesia - nu poate trăi numai din prozelitism. Ca să rămîi credibil, ai nevoie de o Poveste, nu de ştirea că poveştile s-au sfîrşit. Indiferent de numele său, ficţiunea exemplară rămîne singura pîrghie de reproducere a memoriei colective. Dar: ce mai poate fi exemplar în mulţimea verdictelor mutual anihilate la c