Muşcam din prăjitură şi discutam despre bucuria lecturii de altădată. De fapt, despre pierderea acesteia. Despre pervertirea cititorului naiv, care devora orice tom cu veleităţi literare, într-un "monstru" care nu se mai mulţumeşte cu povestea în sine - ba chiar o trece în plan secund - şi vede în spatele fiecărui paragraf o teorie. Rar mi se întîmplă să mai citesc o carte fără să văd în ea lipiturile, conceptele, tezismele. Un prieten, redactor de carte, ne povestea că a ajuns să privească orice volum aşa cum un chirurg estetician se uită la frumuseţea femeii pe care a operat-o. După ce i-ai scos grăsimea, supleţea ei nu te mai încîntă. Alt prieten ne contrazice: orice carte bună te face să uiţi de teorie. Altul priveşte prăjiturile de pe masă şi întreabă uimit: "Voi mîncaţi aşa ceva?". "Păi, care-i problema?" "Conţin o groază de E-uri! La cîte E-uri înghit oamenii de azi, cred că nici cadavrele din cimitir nu mai putrezesc." Am privit suspect la bucata de kiwi din prăjitură. Nu ştiam dacă era fructul adevărat sau un complex reuşit de E-uri, însă n-am mai avut curajul să termin de mîncat. Şi-atunci am avut o revelaţie: nu teoriile pe care le percep printre rînduri mă fac să-mi pierd bucuria lecturii, ci aditivii implicaţi în construcţia textului, "E-urile literare". Mă întreb ce impact ar avea asupra cititorului un text inscripţionat pe copertă: "Conţine: E 2435 - aromă de postmodernism, E 546 - gust de autenticitate, E 5678 - conservant pentru două decenii" etc., etc. Sau asupra scriitorului care ar trebui să aibă în vedere obligaţia de a semnala din start artificiile folosite. Ce-i mai bine: să înfuleci cu naivitate producţiile literare ale zilei sau să nu mai citeşti nimic de spaima "E-urilor"? Am plecat de la petrecere cu gustul amar al acestui aditiv filosofic. Cum pînă acasă fac cam jumătate de oră, în tramvai am frunzărit, ca de obicei, o carte. La un