După un schimb de scrisori pe www.liternet.ro - ce promitea un dialog lămuritor şi nuanţat -, un vechi fost coleg şi amic a încheiat, abrupt, comunicarea dintre noi, trecîndu-mă de la persoana a II-a la a III-a şi continuînd a discuta (de unul singur, pesemne) generalităţi... Ca şi cum nici nu aş (mai) fi existat în propoziţie... Ca şi cum poziţia mea - rezonabilă, cred - ar fi devenit, brusc, non grata... "Vina" mea? Neaderenţa la gîndirea de grup. Refuzul înrolării în mantra anti-Bush. Taxarea dogmei care spune că "nu există Adevăr (Artă) în afara Stîngii". OK, dar care "stîngă"? Pînă şi unui dogmatic de stînga îi va fi devenit perceptibil - sper - faptul că există, din China şi pînă-n Venezuela, o stîngă plurală. Că PSD-ul nostru (luăm doar un exemplu) este altceva decît partidul democrat din SUA. Că laburismul britanic este altceva decît socialismul francez. Că între stînga din Italia şi aia din Zimbabwe nu prea se văd asemănări. Ba - chiar - că un comunism à la française este puţintel diferit de comunismul à la Fidel... Dacă e vorba de degradeuri, atunci să optăm: unii vor roşu aprins, alţii roşu cu picăţele, unii merg de-a dreptul pe roz! Cît despre anarhismul de stînga, acela are mai multe în comun cu anarhismul de dreapta decît cu stînga. Extremele se ating. Amicul în cauză îmi "recomanda", întru edificarea mea

estetică, un pomelnic de nume. Artişti, nu-i aşa, "angajaţi". O să trec peste întrebarea la îndemînă - "angajaţi de cine?" -, pentru că acestui tip de angajament îi repugnă glumele pe socoteala sa; dar o să întreb: sînt, toţi aceştia, parte a unui canon obligatoriu? Există vreo obligaţie, din partea oricui pe lumea asta, de a-i "gusta" cu orice preţ?! Sau avem - încă! - dreptul, în calitate de consumatori (vai, nomina odiosa!) de artă, să-i alegem - din supermarketul aferent - pe aceia care ne plac?... Sau alegerea este, fatalmente, conota