Memorie de politician
In primavara lui ‘90, mergeam la Ministerul Culturii cu gand sa rezolv unele probleme pentru revista la care lucram. Dau sa urc in lift, cand ma aud strigat. Ma intorc, ma uit in dreapta si-n stanga. Nimeni. Ma uit mai atent si vad ca din peretele de marmura se desprinde o umbra, care-mi face semne disperate cu mana. Penumbra holului nu ma lasa sa ghicesc cine ar putea fi. Abia cand se apropie il recunosc. E un iesean de-al nostru, dascal sters cu care abia daca schimbasem pana atunci doua saluturi si trei propozitii de circumstanta. Imi strange mana cu neasteptata efuziune, cu trupul aplecat cu devotament spre inainte, in vreme ce fata i se deschide intr-un zambet larg si unsuros. Imi trag mana careia se incapatana sa nu-i mai dea drumul.
- Ce bine ca v-am intalnit!
Probabil ca pe chipul meu se citeste mirarea, caci urmeaza precipitat:
- As vrea sa intru la domnul ministru, sa-l rog sa ma ajute.
- Si de ce nu va duceti la el?
- Am fost, numai ca sefa de cabinet nu ma lasa. Zice ca e foarte ocupat.
- Pai, mai asteptati!
- Nu pot, ca pierd trenul. Stiu ca-l cunoasteti, n-ati putea sa interveniti ca sa ma primeasca acum?
Privirea rugatoare si palmele adunate cu umilinta la piept ma conving. Urcam la ministru. Vorbesc cu sefa de cabinet, intru la ministru, ii spun de ce am venit, "Sa intre!" zice el, si plec dupa treburile mele.
N-am stiut niciodata ce a discutat ieseanul nostru cu ministrul, nici daca oful lui a gasit ascultare si rezolvare favorabila. De altfel, nici nu l-am mai vazut multa vreme de atunci. Aflasem din gazete ca intrase in politica, unde avusese o ascensiune rapida, devenind parlamentar, ba chiar vicepresedinte de Camera, ca era eminenta cenusie a daraverilor locale, unde nimic nu se mai facea si desfacea fara incuviintarea sa.
Intamplarea a facut
