O lume separată
Romanul basarabean nu a făcut joncţiunea normală cu literatura din România, cum nu a făcut-o nici poezia. E uşor identificabil un moldovenism de sorginte sadoveniană (mai ales la Ion Druţă), uneori crengistă (deci tradiţionalistă, mai ales în romanul comic al lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu), dar lipsesc cu desăvârşire semnele unei receptivităţi din modernitatea romanului (Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade etc.). E greu să-ţi dai seama că George Meniuc (născut în 1918) e din aceeaşi generaţie cu Laurenţiu Fulga (n. 1916) şi Marin Preda (n. 1922), că Vasile Vasilache (n. 1926), Ion Druţă (n. 1928), Aureliu Busuioc (n. 1928), Vladimir Beşleagă (n. 1931) şi Serafim Saka (n. 1935) sunt contemporani cu Constantin }oiu (n. 1923), Ştefan Bănulescu (n. 1929), Nicolae Breban (n. 1934) sau George Bălăiţă (n. 1935). Dialogul normal între cele două zone nu a existat până în 1989 şi rămâne încă un deziderat. Până în 1989, romanul basarabean, cu micile lui izbânzi, era o lume separată, închisă aproape etanş, faţă de proza românească, cum o lume separată şi separatistă e şi lumea socială şi politică a Basarabiei de astăzi, reticentă, burzuluită, dacă nu chiar ostilă faţă de România. Romanul basarabean e un capitol exotic, derutant, stânjenitor, greu integrabil în istoria literaturii române contemporane. De aceea, printre alte motive, am spus că literatura basarabeană e a cincea roată la căruţă, una de rezervă, pusă deoparte, dosită printre alte obiecte plasate într-o aşteptare nedefinită până să li se dea atenţia cuvenită.
Lipsa de sincronizare modernă e o carenţă frapantă. Dacă e întrucâtva explicabil că romanul basarabean nu are punţi de comunicare cu romanul din România, e destul de ciudat că nu are nici un fel de relaţie semnificativă (sau nu am ştiut eu să le identific?) nici cu