Existenta unui Festival National de Teatru se justifica in masura in care productiile teatrelor din tara reusesc sa se impuna valoric sau, lucru din ce in ce mai greu de realizat, sa structureze o directie la nivel estetic. E nevoie, insa, si de un limbaj critic adecvat care sa sesizeze mutatii stilistice de fond. In contextul in care in stagiunea trecuta se poate vorbi de extrem de putine spectacole care au atras, cu adevarat, atentia, cele mai multe situindu-se in zona platitudinii, festivalul devine si el, inevitabil, contaminat de aceasta caracteristica.

Editia a XIV-a (24-31 octombrie 2004) a ilustrat un paradox: desi au avut loc cel putin doua spectacole pe zi, nu a existat nici o discutie despre reprezentatiile in cauza, despre necesitatea selectiei lor intr-un context teatral cu simptome din ce in ce mai grave de manierism sau lectura deficitara a textului. Cele doua colocvii – Festivaluri la ora adevarului si Arta spectacolului, intre performanta si mediocritate – au dezbatut principii generale de infrastructura, adresabilitate si raportare la spectacolul european, accentuind insa mai putin resorturile in functie de care o montare romaneasca se impune in afara.

La capitolul mostre de penibil, reminiscente ale unui festivism cu accente megalomanice, s-a inscris discursul de lemn, deprimant prin abundenta locurilor comune, citit cu intonatie de Delia Nartea si Liviu Lucaci chiar la debutul festivalului.

Festivalul National de Teatru nu se abate in nici un an de la „politica“ numelor care, se pare, nu pot lipsi dintr-un glosar serios. Poate tocmai de aceea sintem tentati mult mai mult sa luam in considerare si sa analizam creatori si nu creatii. Impactul Electrei, in regia lui Mihai Maniutiu, se datoreaza folosirii unui truc: prezenta grupului maramuresan Iza, nu deplin integrat in structura de adincime a spectacolului. Pe de a