De regula, ca spectator asortezi un film cu o punga de popcorn, cu primele atingeri timide de inceput de relatie sentimentala, cu o iesire nervoasa din sala sau cu lacrimi de ris sau de plins. Filmele tale cu ce se asorteaza cel mai bine?

Eu unul nu prea ma regasesc in lucrurile cu care consideri ca „de regula“ un spectator asorteaza filmul. Eu ma duc la film pentru ca imi face placere sa mi se spuna o poveste – si, ca atare, asta incerc sa fac la rindul meu pentru ca, inevitabil, tindem sa facem filmele pe care ne-ar placea noua sa le vedem. Dar, daca e sa identific ceva comun in filmele pe care le-am facut, e ca incerc, intii de toate, sa nu-l plictisesc pe om – dintre toate bazaconiile care-mi trec mie prin cap, cele mai multe nu primesc niciodata bunul de export; apoi, incerc sa-l fac curios. Daca reusesc sa-l fac sa rida e ceva, iar daca se si emotioneaza macar un pic sint de-a dreptul multumit. Sint si unii pe care reusesc sa-i pun pe ginduri – nu e rau nici asta. Cel mai bine mi-a iesit la o vizionare in Germania, unde ajunsese, din greseala, o copie nesubtitrata.

Regizorii tineri de succes la noi par a fi dominati de dimensiunea lor de scenaristi. In Romania, tinerii filmeaza batrinicios si filmele reusite sint salvate, in primul rind, de calitatea exceptionala a scenariilor.

Ale cui concluzii le citezi aici cind dai verdictul asta? Eu cred ca, dimpotriva, calitatea regizorilor tineri mai e cum e, cu scenariile e, in continuare, jale. Eu unul am vazut recent niste filme romanesti bune care se tineau in cea mai mare masura din regie – scenariul, daca incerci sa-l povestesti, te cam incurci. Pesemne ca, o parte din senzatia asta de drum batatorit, pe care o sesizezi la unele filme, vine din improvizatia totala in care se lucreaza. E ca la plan, bifezi cadrele, nu ai nicicind timp si bani sa zabovesti sa faci un unghi deos