Aceste poeme, deşi sunt scrise la două mâini, fac un corp comun prin faptul că vorbesc despre aceeaşi făptură, despre trecutul fiinţei ei. Este important de menţionat faptul că poemele semnate de m.i. sunt primele după o pauză de şapte ani.
*
ca şi cum s-ar fi terminat povestea - chiar dacă până atunci
mai sunt file multe de citit ("peruzat" cum îţi plăcea să spui), decât că,
fireşte, n-ai să le parcurgi niciodată - e ca şi cum a rămas lumina acelei
amiezi, înserări, nopţi (când ei se duceau la "emigrantul", adăpostul, azilul
de noapte, unde se strâng în jurul mesei de lemn, şi beau vodcă - şi denisa a
spus într-una din nopţile acelea că ea ar vrea să mai meargă
înainte, până la bufetul dinspre capătul drumului de ieşire din sat,
să-şi mai încălzească o vreme palmele la flacăra joasă din cubul rotunjit
ce i-ar fi stat în faţă, pe masă), dimineţi chiar,
a rămas lumina - şi umbrele de atunci - şi acum îţi tot spui că ţi le aduci
aminte - şi minţi.
de fapt, ai uitat - silvia e doar o alunecare de aurării roşiatice, şi apoi
o înserare, întunecimea noptatecă (şi dacă te joci răsturnând clepsidra asta -
pe care chiar uiţi uneori s-o mai priveşti, şi atunci timpul nici nu mai este
adevărat - de parcă ar fi vreodată real) şi, ca oricând,
te joci astfel cu foşnetele vorbelor, minţi, şi te gândeşti, viclean, că nici nu
înseamnă ceva vânturarea asta de vorbe, povestea s-a terminat, tu nici
n-ai intrat vreodată în ea, ei îşi văd de treaba lor mai departe, dincolo, afară,
şi tu stai la marginea mesei şi crezi că-ţi încălzeşti degetele îngheţate
la flacăra paharului - stinsă de mult, şi la marg