La Luparie, pe o culme de deal unde iarna coboara mai repede pe pamant, traieste ultimul constructor de tulnice vrancenesti. Desi nimeni nu mai are azi nevoie de ele, Cristea Tulache, taran din catunul Spulber, comuna Paltin, continua sa faca lemnul sa cante. Asa, pentru sufletul lui.
Puntea
E greu de ajuns in catunul Spulber, ce tine de satul Paltin, locul unde este casa lui nea Tulache. Nu e un drum pentru cei obisnuiti cu asfaltul. Iar ca sa ajungi la Luparie e si mai greu. Ea se afla deasupra lumii. E doar cerul acolo, si casa mesterului de buciume. Dar mai e pana sus. Nu suntem decat pe malul Zabalei, o vale subtire si-adanca, pe care o trecem pe o punte firava, suspendata la cativa metri peste undele involburate. Si-asa cum se-ntampla numai in povesti, odata trecuti dincolo, am simtit ca vremea e alta si ca se masoara cu alt ceasornic. Ceturi groase pluteau peste padurile parca tot mai apropiate. Din cand in cand, se auzeau trosnetul unor crengi rupte si tipat ascutit de pasari. Trecusem puntea intr-alta lume si-n alta vreme. Era spre iarna si se insera.
Mere, nuci si povesti
Suntem in casa Stanei, fata lui Cristea Tulache. Aici urma sa coboare mesterul plecat la padure si tot aici am aflat povestea vietii lui. Stana face focul in camera cea buna, ne-aduce mere si nuci. "Luati de mancati, sa mai treaca vremea", ne indeamna, in timp ce alearga la treburile gospodaresti. "Poftiti de luati", ne indeamna din nou si se aseaza cu sfiala pe scaun. O intrebam despre sat, despre oameni, despre nea Cristea Tulache, tatal ei, cunoscut in tara si-n lume pentru tulnicele lui fermecate, despre drumurile pe care le face la targuri si expozitii, ca sa stie lumea ca secretul lor stravechi n-a murit. "Ii place din cale afara, ar muri sa-i ia cineva mestesugul", spune Stana. "Ba chiar si canta, in camasa cu flori cusute de mana mamei".
