1. N-as spune ca in Romania de azi elitele sint „diabolizate“. Ca sa formulez temerile mele intr-o logica paradoxala, m-as bucura ca ele sa fie, fiindca aceasta ar insemna, din partea fortelor ostile elitei, activism resentimentar, ura, incrincenare, adica preocupare sociala si simbolica pentru soarta microclasei pe care o dispretuiesti, ceea ce azi, in Romania, nu se intimpla. La noi se traieste intr-un climat de strident dezinteres fata de ideea de elita si fata de norma comunitara initiatica pe care o presupune apartenenta la ea. Spatiul public din Romania de azi experimenteaza – iertata sa-mi fie formularea abrupta, neacademica – o inspaimintatoare frenezie a prostiei galagioase, nivelatoare, in comparatie cu care – iertati-ma din nou... – incultura sumbra din vremea ceausismului era un tapsan roditor si plin de promisiune corectiva: atunci era o rusine sa fii prost si imbecil, pe cind azi e o glorie nascuta din indiferenta, distanta dintre cele doua atitudini fiind nu numai uriasa, ci si terifianta.
Risc o prognoza funesta: de pesedism coruptocratic vom scapa cumva, cindva – poate ca nu prin forte proprii, ci in urma anexarii Romaniei de catre Uniunea Europeana –, dar prostia antielitista din spatiul public romanesc va ramine bine fixata la locul ei, fiindca nevroza juvenila de loisir si paradigma politicianului smecher, slalomist nu pot fi schimbate in patru ani, nici daca dai cu tunul albastru de la Bruxelles. In consecinta, sint de parere ca, pe moment, nu „diabolizarea“ elitelor de la noi ar trebui s-o discutam, ci s-ar cuveni sa dezbatem o alta chestiune, mult mai profunda, si anume daca exista sau nu, in societatea romaneasca a timpurilor pe care le parcurgem, premise suficiente, organice, pentru articularea unei etici comunitare a exigentei selective, meritocratice, ierarhizante, adica o vointa de a concepe viitorul social si politic al tari
