In Livada de visini. Jurnal de spectator, George Banu afirma ca livada poate fi reprezentata in totalitatea ei sau deloc. Ati optat pentru vreuna dintre aceste figurari?
Am gindit livada ca pe un spatiu general, in care si personajele de aici, si cele de dincolo pot convietui, ca si in realitate, de altfel. Livada este, probabil, o metafora. Ea reprezinta orice lucru pretuit pe care il pierdem din diferite motive, dar de care, totusi, nu ne putem desprinde. E ca o retraire mediata de amintiri si revigorata continuu. Am incercat sa nu fiu sub presiunea altor mari spectacole si sa gasesc drumul care duce spre livada.
Si care a fost acest drum?
Cred ca a fost reflectia pe care o am in general asupra textelor lui Cehov, asupra lumilor suprapuse din piesele sale. Ma gindesc daca nu cumva il situez in planul preferintelor mele deasupra lui Shakespeare. A fost o incursiune in subconstient, acel subconstient plin de informatiile care se aduna de-a lungul unei vieti. I-am avut alaturi in acest parcurs pe Sorin Militaru, pe care il consider un regizor foarte talentat – Pescarusul lui este un spectacol profund –, pe coregraf si pe compozitor.
Alternantele cromatice pe care le-ati ales, trecerile de la bleu-pal si gri la mov si rosu-intens vizeaza traseele personajelor, evolutia lor?
Sint alternantele intrepatrunderii unor lumi care rezoneaza multiplu si tendinte ale unui contrast dorit de noi in spectacol.
Broderia de un rosu-aprins din fundal e intr-un fel imaginea consistentei livezii, a memoriei care bintuie personajele?
Poate fi decodata si in acest fel. Un alt sens ar fi surprinderea unei ultime imagini a ceea ce a fost. Am ales o broderie intr-o stare deteriorata, ca sa fie sugestiva pentru trecerea timpului. In acelasi timp, rosul permanent – culoarea bucuriei, a sperantei, a iubi
