Cind abordezi problema elitelor, pericolul este cambrura exagerata a spiritului, acel decalc al bunei constiinte, care duce, de pilda, la confuzia dintre „grupurile alese“ (in sensul dat de Littré, sa spunem, cuvintului élites) si „grupurile restrinse dotate cu putere politica“; dincolo de ideologizarea dezbaterii, o ostentatie peremptorie, asadar, vizibila chiar la cei care au declansat, in istoria ideilor, subiectul (Vilfredo Pareto, pentru a nu da decit acest exemplu).
In alte parti, disputelor homerice ori certurilor stridente privind chestiunea elitelor li se opune o mormaiala placida si academica. La noi, tonalitatea certareata este pe cale de a deveni un principiu – lucru oarecum previzibil, daca tinem cont de traumele pe care le-a suportat Romania (si inainte, si dupa 1989). O vivacitate combativa („Boxez, deci exist“) – chiar acolo unde te-ai astepta sa afli calmul intelepciunii – care nu mai ia in consideratie nici o ordine ori ierarhie, ci procedeaza prin racolaj si piruete intelectuale; de aici, probabil, si aroganta imperturbabila (relativ infantila) a unor protagonisti, care, departe de a fi doar vorbareata, se vrea normativa si prescriptiva.
Ceea ce gasesc insa si mai ingrijorator decit reflexele exterminatorii si grandilocventele teatrale intr-atit de mediatizate este, dimpotriva, teribila destituire a vorbirii si uniformizarea mesajelor, triumful unui principiu de echivalenta, care face din spatiul public un ring unde urla o fanfara de slogane rudimentare sau invective. Cu alte cuvinte, nu problema elitelor – indiferent, pina la urma, de sensul pe care il dam acestui cuvint – este o „problema“, nici chiar zgomotele, furorile, dezordinile lirice ale citorva intelectuali care bombeaza pieptul in tribune si se felicita ca sint ceea ce sint, ci, dimpotriva, mediocrizarea generala care privilegiaza forma in locul fondului, autorizeaza t