Elita si elitismul imi par a fi fateta obiectiva si cea subiectiva a chestiunii puse in discutie. Daca elite exista dintotdeauna, receptarea lor ca atare difera de la epoca la epoca si, de cind ea s-a accentuat, de la domeniu la domeniu. Epocile premoderne iau act de stratificari ca de realitati evidente. Personalitati, obsti, paturi cu statut de „ales“ cunosc situarea lor privilegiata, pe care de obicei nu o contesta nici mediul exterior. Desi persoane ori comunitati pot accede la ori decadea din privilegii, pina una-alta acestea le intovarasesc statornic viata si sint considerate atribute perene. Altfel arata lucrurile in perioadele moderne. Baza lor devine egalitatea de principiu, pe care cresc inegalitatile de fapt. Simplu spus, intra in joc democratia. Elitele se redistribuie, fata de trecut si cu o accentuata mobilitate proprie, dar secreteaza si constiinta apartenentei sau neapartenentei la elite.

Elitismul compenseaza democratismul. Asadar, dupa opinia mea, o constiinta elitara propriu-zisa intovaraseste mai degraba ultimele secole, ca o aspiratie asumata la o conditie deosebita, la excelenta unui „ales“, in raspar cu nivelarile constringatoare. (La polul opus, kitsch-ul si omul-kitsch deterioreaza sansele egalitare.) Exemple pentru elitism sint numeroase: romantismul filozofic sau artistic, boema pariziana in pictura si poezie, dornica „sa epateze burghezul“ filistin, creatia „pentru putinii fericiti“, „arta pentru arta“ cu „turnul (ei) de fildes“ s.a. Concurenta dintre cultura de masa si cultura pentru alesi traverseaza modernitatea, pina la a fi estompata sau macar rearticulata in conditiile postindustriale, inclusiv postmoderne.

Reactiile anti-elitiste apeleaza la comunitatea de un fel sau altul. Crestinismul este, doctrinar, anti-elitar. Capitalismul este, structural, anti-elitar. Poti fi insa un anti-capitalist pe temeiuri tara