* Gheorghe Crăciun, Pupa russa, Editura Humanitas, 2004. Cel de-al treilea roman al lui Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp (1993), se încheie cu mărturisirea unei duble neputinţe. Cum să împaci trupul (tău) cu litera (personajului), cum să descrii trupul (personajului) cu limbajul (tău)? Punînd făţă în faţă eseul "Trup şi literă", publicat în Astra în 1982, şi un bref "dicţionar mentalo-somatic de uz privat", scriitorul ajunge într-un impas literar: "Partea proastă a lucrurilor la care mă trimit toate aceste cuvinte şi asociaţii e că nu mai ştiu ce să fac cu ele. De povestit nu le pot povesti. De descris, nici atît. Şi, totuşi, eu ştiu atît de bine că ele, aceste cuvinte şi senzaţii, aceste culori şi aceste sunete alcătuiesc tocmai acea materie generică ce mă face să cred că existenţa mea înseamnă cu adevărat o diferenţă de corp, o garanţie de securitate pentru scriitorul ce mă iluzionez că aş fi". Pe penultimul loc, în dicţionarul mentalo-somatic, înainte de mahorcă, figurează: "Leontina, America, fund mare, faţă veselă". În Pupa russa Leontina încearcă să capete trup, să se diferenţieze corporal şi fiziologic din materia cenuşie şi din corpul autorului pentru care tot ce-a scris "a însemnat... o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi reductibile... chiar la persoana" sa. Cine a citit romanele lui G. Crăciun ştie cît de puţin trup e, totuşi, în pagină, în ciuda acestei căutări obstinate, blocate adesea de recunoaşterea minciunii de fond a literaturii. Căci Crăciun ştie la fel de bine ca Barthes şi Kristeva că limita între trup şi lume e adesea insuficientă pentru a susţine greutatea (imponderabilă) a literaturii şi că raportul fiziologiei cu limbajul nu creează întotdeauna un limbaj nou. Cum se întrupează aşadar Leontina, în acest excelent roman textualist care, vr