* Incredibilii / The Incredibles (SUA, 2004), de Brad Bird. Incredibilii, noul lungmetraj de animaţie al studioului Pixar (care face parte din Disney şi a mai realizat Toy Story, Monsters, Inc. şi În căutarea lui Nemo), îşi găseşte tonul potrivit de la prima secvenţă: Dl Incredibil, un supererou, şi Fata-Elastic, o supereroină, se confesează în faţa unei camere de televiziune care le accentuează foiala, le pîndeşte eventualele ieşiri şi, în general, e mai mult decît încîntată să atragă atenţia asupra mărunţişurilor omeneşti cuibărite în fisurile eroismului supradimensionat. De exemplu, Dl Incredibil începe să se plîngă că, oricît de des ar salva planeta, ea face ce face şi intră iarăşi în belea: "Uneori mă simt ca o menajeră. Îmi vine să zic: «Mai păstraţi şi voi curăţenia!»" Dacă ar şti ce-l aşteaptă, n-ar mai bombăni atîta: un sinucigaş pe care l-a oprit din cădere îl va da în judecată ("Ţi-am salvat viaţa!", protestează el. "Mi-ai ruinat moartea!", ripostează reclamantul), alţi nemulţumiţi îi vor urma exemplul, guvernul american va interzice orice activitate supereroică în locuri publice şi Dl Incredibil va ajunge să nu mai poată contribui la curăţenia planetei decît dînd drumul la radio şi căutînd frecvenţa poliţiei, ca o menajeră care se întoarce să tragă cu urechea la zgomotele casei din care a fost dată afară. Pe de altă parte, tocmai bombăneala asta ni-l apropie. Dl Incredibil arată ca un supererou din şcoala Captain America (adică un tip la care cea mai dezvoltată trăsătură de personalitate pare să fie falca), dar, din momentul în care îl vedem izbucnind la fel ca orice alt bărbat surmenat, devine credibil în ochii noştri. Problema filmelor cu supereroi este că imposibilul le e prea la îndemînă (şi bineînţeles că, într-un desen animat, imposibilul poate să fie şi mai şi: Dl Incredibil face şi el acum ce-a făcut Spider-Man astă-vară, oprind cu trupul l