Pe 28 noiembrie, încercînd să evadez din realitatea deloc roză pe care o traversez, am ales să merg la un spectacol cu o poveste tulburătoare: Rose de Martin Sherman, cu Rodica Negrea, la Teatrul Act. O poveste, una din sutele de mii de pe acest pămînt. O poveste mai tare, însă, decît a mea, de exemplu. Am pus prezentul fierbinte în paranteză şi am plecat spre un destin cu adevărat încercat, umilit, pus să meargă pe aţa dintre viaţă şi moarte. Fără drept de apel, fără drept de apărare. Necunoscutul şi continua apropiere a morţii sfîrşesc prin a se contopi în trupul şi mintea ce le poartă: Rose, fragilă şi puternică. Ce mi se pare dramatic în cotidianul gri în care trăiesc este chiar dispreţul multor concetăţeni, cei mai mulţi aflaţi la putere, faţă de libertatea de exprimare, faţă de libertatea de a avea, totuşi, un alt punct de vedere legat de orice, nu doar de opţiuni politice. Dacă cineva îndrăzneşte să guste sau chiar să se înfrupte din această formă esenţială a libertăţii, atunci i se pune pumnul în gură, este luat golăneşte peste picior, minimalizat, etichetat în fel şi chip, azvîrlit de-a dreptul în derizoriu, în penitenţă socială, în marginalizare. Sau cel puţin aceasta este iluzia dulce a unei izbînzi facile, care face să fiarbă sosul vanităţii multora. Peste măsură. Tipul de umilinţă la care încearcă unii şi alţii să ne supună nu mai are la celălalt capăt moartea. Te poţi apăra, poţi protesta, dar nu mai eşti un potenţial condamnat la moarte. În mulţi se mai ascunde frica. De ieri, de azi, de ei înşişi. Ce li s-a întîmplat evreilor sau celor care au trăit în comunism, în orice formă de totalitarism este un infern în care nu mai trebuie coborît. O etapă monstruoasă a omenirii care nu trebuie să se mai repete. Vorbe, teorii. Se repetă, însă, în zeci de replici, oribile, detestabile, oriunde întorci capul. Mii şi mii de oameni sînt îngenuncheaţi şi tîrîţi