S-au umplut librăriile, bibliotecile particulare, revistele şi cronicile literare de jurnale şi memorii. Timp de un deceniu după 1989, era nevoie de o astfel de deversare a subiectivităţilor cenzurate. Ar fi fost imposibil să fie stăvilite. Literatura non-fictivă a creat o alternativă la ficţiune, o alternativă în care ne-am complăcut prea multă vreme fără un suficient spirit critic. Tot ce a venit pe făgaşul acestei oferte de jurnale şi memorii a fost considerat invariabil bun, dacă nu chiar excepţional. Nu era potrivit (nu era momentul!) ca spiritul critic să se exerseze în selecţie. Ba, mai mult, fără să-şi dea seama, era pus în faţa unui blocaj al judecăţii: memoriile şi jurnalele nu sunt compatibile cu un criteriu estetic, deci pot fi primite pe bandă într-o devălmăşie a receptării euforice. Nu prea repede, cam prin 2000, s-a ajuns la saţietate (tot ce-i prea mult strică!), la auto-iluzionare în legătură cu valoarea unora dintre aceste documente inedite şi chiar la o stare de insalubritate

a detritusurilor memoriei. Curiozitatea (politică, istorică, literară) a obosit sub povara dezvăluirilor de culise, a micilor şi înveninatelor adevăruri personale, a demitizărilor, a aglomerărilor de mărunţişuri şi a (uneori) iluzoriilor răsturnări de perspectivă. Fenomenul risca să devină nociv prin absolutizare, prin succesul înşelător (câte jurnale sau memorii editate în anii´90 ar mai fi primite astăzi la fel?) şi prin complacerea în regimul minor al celei mai slabe estetici (până la non-literar). Jurnalele şi memoriile nu fac, totuşi, o literatură durabilă, nici exportabilă (ceea ce e un semnal major al lipsei de orizont), dar creează o alternativă temporară a discursului literar, până când ficţiunea se regenerează, iar scriitorul şi publicul redobândesc încrederea într-o literatură ce-şi depăşeşte prejudecata documentului şi a imediatei realităţi, capab