Tournier, Genet, Celine

Dar, sa ne intoarcem la oropsita carte, mai ales ca romanul lui Radu Aldulescu tocmai despre aceasta Romanie vorbeste. E o carte cu teza si cu agenda, fiind, in acelasi timp, una dintre cele mai frumoase din cate s-au scris in ultimii ani. Teza este locuirea apocalipsului, pe care agenda il defineste prin trasaturile cele mai greu de ascuns: desprinderea din iluzia numita decembrie '89, renuntarea la orice morala, de-radicalizarea generala. Concret vorbind: somajul, mizeria, traficul de copii destinati prostitutiei, cerul inchis deasupra noastra. Un roman zguduitor, vital ca toti monstrii, o statuie sangeranda a mortii noastre comune. Inca de la inceputul anilor '90, mai ales de la Amantul colivaresei (1994), ceea ce izbea la Aldulescu era fosforescenta linistita a declasarii. Mi s-a parut atunci ca o asemenea viziune recupereaza tragismul si poate corecta derizoriul, care devenise amenintator prin inertia enorma cu care ne tinea captivi, ne ordona gandirea si viata. Intre timp, am pastrat in auz vocea autorului, autoalintul echivoc in care scriitura toarce permanent, indemanarea necurata de a glisa de la gretos la sublim, inainte si inapoi, pana la anihilarea completa a reperelor. Ma gandeam insa ca, venit de nicaieri, fara trecut literar, Radu Aldulescu avea sa se stinga repede ca scriitor, imediat ce va fi depasit limitele propriei experiente de viata. Proorocii Ierusalimului infirma scepticismul, dupa ce, la zece ani de la Amantul colivaresei, Aldulescu scrie cu aceeasi pofta plastica, apuca personajele si viata lor cu aceeasi forta frusta de mestesugar euforic, din spita lui Arghezi. Cartile lui bocesc viata, o iubesc si-o pierd patimas. Povestea din Proorocii Ierusalimului incepe si se-ncheie in interiorul monologului lui Doru (Dorel, Dorulet) - barbat trecut de patruzeci de ani, slab ca dracu', lungan si lenes. E somer de ca