O literatură de multe soiuri însoţeşte, în general, răsturnarea regimului, de la "istoriile" meticuloase şi reci la jurnalele cele mai pătimaşe, şi asta fiindcă scriitorii, chiar nefiind, de felul lor, capugii, se arată oricînd bucuroşi de schimbare. Cu atît mai bucuroşi de "die Wende", marea "întoarcere" de la începutul anilor '90, adevărată ve(n)detă a culturilor "eliberate". Pe marginea ei s-a teoretizat, în numele ei s-a demascat, ori pur şi simplu despre ea s-au notat amintiri. A treia cale, cea mai discretă şi, într-un fel, cea mai profitabilă literar, o alege Radu Sergiu Ruba în romanul său Demonul confesiunii, recent apărut la Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate. Este o carte despre dragoste în vremea Revoluţiei, despre hazard şi despre prietenie, un jurnal scris la două mîini, o "casă" deopotrivă cu alcov şi cu vedere la stradă. Intimitatea nefirească a spaţiilor lipsite de intimitate, promiscuitatea închisorilor de femei, a străzii cuprinse de panică şi bucurie, tot dansul dezordonat al contrariilor formează "subiectul" unei proze cu viraje bruşte, ca secvenţele de coşmar într-un vis.

Începe ca o relatare în genul poveştilor "de campus", despre intrigile din cancelaria unui liceu, înainte şi după. Principala grijă a tuturor pare a fi, ca oriunde în societatea acelor ani de cotitură, găsirea unei legitimităţi. A unei justificări pentru ce-au făcut, a unei scuze pentru ce n-au făcut. Soluţia poate fi, de la caz la caz, invocarea unui strămoş preot, pentru iertarea de păcate sau, mai simplu, un "nu tot ţipaţi la mine, că voi nu ştiţi, ăştia mucoşi de acum...", aruncat cu "superioritatea" păţitului. Între vremea (încă) liniştită de atunci şi vremea (deja) liniştită de acum a trecut o revoluţie, descrisă în carte întîi din perspectiva agitaţiei de pe margine, a telefoanelor "conspirative", a parolelor. Ceea ce pare a fi, la prima vedere,