Dacă stau şi mă gîndesc - şi uite că-mi daţi ocazia s-o fac - Dilema s-a amestecat pe felia mea de biografie postceauşistă cu cele mai copioase ingrediente. O răscruce a fost, literalmente, acel moment de euforie culinară de la restaurantul sinaiot "Furnica", la un colocviu internaţional regizat de Fundaţia Culturală, cînd m-am trezit coincé între două forţe viforoase de persuasiune, Gabriela Adameşteanu şi Elena Ştefoi, în ideea de-a mă înhăma la cronica literară săptămînală taman cînd mă targhetasem să revin la istoria literaturii. Am optat pentru 22 în principal din două motive. Unu: acolo îmi simţeam mult mai acasă jumătatea dreaptă a schizoidiei (partea mea cioraniană), în vreme ce stînga-mi caragialiană (complice cu relativismul absolut de tip Cosaşu) vibra publicistic la temele Dilemei. Şi doi: dacă la negocierile de Heimat, Ştefoaica s-a ţinut tare pe poziţia celor "maxim trei pagini dactilo" ("Lena Boiangiu ne-a convins pe toţi că se poate spune absolut orice pe numai trei pagini"), Gabi Adameşteanu mi-a acceptat dublul. Or, logoreică şi digresivă de la natură, fiinţa mea cronicărească a visat întotdeauna o rubrică variabilă, ceva între douăzeci de rînduri şi douăzeci de pagini. În plus, mai erau rumorile veninoase ale pieţei literare, zvonistica noastră cea de toate zilele şi nopţile, care decretase că "Buzura face Dilema ca să radă 22-ul". Aici a fost într-adevăr altă răscruce: conflictul jumătăţii mele dictatorial-iacobine cu cea dilematic-laxist-îngăduitoare. Lupta ludicului histrionic şi permisiv cu impulsul radicalist. Cum să nu-ţi răsune în minte, la 1990-1993, furia lui Cioran de prin 1935: "Nimeni nu crede în România. Dar ar trebui pedepsite îndoielile. România nu poate oferi decît această alternativă: disperarea sau misiunea. Este grozav că nu întîlnim decît îndoială. Toată lumea se îndoieşte, nimeni nu vrea să creadă absolut în ceva, precum