Un flash retrospectiv al anului teatral 2004 aduce in prim-plan citeva mutatii semnificative, asupra carora merita sa ne oprim. In primul rind, numarul spectacolelor relevante realizate in Bucuresti este considerabil mai mic decit al celor din provincie, descentralizarea fiind din ce in ce mai evidenta. Regizorii migreaza spre teatre din provincie, unde isi pot concepe mai usor spectacolele si datorita unui grad de seriozitate si implicare mai mare.
In al doilea rind, lipsesc aproape total un program coerent derulat pe o intreaga stagiune si o viziune de ansamblu, mai ales in ceea ce priveste teatrele care beneficiaza de doua sali.
In cazul acestora, Sala Studio – cum e numita de cele mai multe ori sala mai mica – nu reuseste, din pacate, sa aiba un profil bine definit, sa vireze spre un anumit registru estetic sau spre o zona de interes atent delimitata. Optiunile repertoriale si proiectele directorilor de teatru sint, din aceasta perspectiva, lacunare si restrictive. Teatrul Foarte Mic si-a structurat, la inceput de stagiune, un profil implicat social, un fel de wake up and look around, vizind anularea conventiilor teatrale datate si noua dramaturgie. In acest sens, spectacolul Anei Margineanu 89.89... fierbinte dupa ’89 a fost declicul care a revitalizat un teatru aflat multa vreme in umbra.
In al treilea rind, conformismul, comoditatea unor alegeri girate de numele „grele“, inevitabile in selectia oricarui festival care se respecta (vezi Festivalul National de Teatru), si linia de plutire pe care o adopta cele mai multe dintre teatrele bucurestene minimalizeaza riscul (de experiment nici nu poate fi vorba) absolut necesar oricarui fenomen artistic viu. Sfirsitul anului a adus insa o schimbare mult asteptata – Dinu Sararu nu mai este directorul Teatrului National. Vom scapa, probabil, de festivismul incropit, de excursii caritabil
