- Cultural - nr. 3 / 6 Ianuarie, 2005 Cultul divin formeaza o parte din cel de-al doilea izvor al descoperirii dumnezeiesti, Sfanta Traditie, constituind un tezaur inestimabil al Bisericii. O stralucire aparte acestei inaltatoare podoabe se realizeaza prin osardia cantaretilor bisericesti. Cantaretul, psaltul, diacul sau cantorul apare printre slujitorii bisericii mai tarziu decat anagnostul (citet sau lector al textelor sfinte), ale carui atributii le va lua, fiind un timp chiar o dedublare a lui. In Orient, prin sec. IV-V, erau folosite si femei pentru slujba de cantaret si de lector. Pana prin sec. VII-VIII, toti credinciosii care participau la Sf. Liturghie cantau in biserica (cantau imne liturgice si dadeau raspunsuri la ectenii). Initial, functia de cantaret a fost creata cu scopul instruirii credinciosilor si al indrumarii lor in timpul cantarii in biserica, mai ales din sec. IV, cand incepe cantarea antifonica. Acest rol devine si mai important prin sec. VIII, in faza psaltichiei (cantarea pe 8 glasuri, sistematizata de Sf. Ioan Damaschinul); aceasta cantare nu putea fi executata corect decat de cantareti de profesie. Cantaretii bisericesti de azi au, in afara de cantarea la strana, multiple sarcini, pe care, in Biserica primelor veacuri, le indeplineau persoane special angajate (dovada sunt diferitele denumiri ce inca i se mai atribuie in vechile carti bisericesti: eclesiarh, canonarh, candilapt ). Incepand de la locul in care sunt asezati, adica intre altar si naos, cantaretii bisericesti formeaza o legatura organica intre preot si credinciosi, devenind auxiliarii preotilor in activitatea liturgica si in pastoratie. Desi sunt socotiti credinciosi laici, ei apartin clerului bisericesc, numit in Biserica veche "cler inferior", prin care au trecut ierarhii si sfintii parinti, sau chiar unele fete imparatesti, fiind asezati prin hirotonie si obligati de ca