Mai dificile şi regretabile sufleteşte, pentru mine, au fost discuţiile cu Tudor Vianu despre prefaţa textologică. Regretabile pentru că zilele de colaborare la ediţia de opere odobesciene alese, apărută la ESPLA, în 1955, creaseră între mine şi profesor - aşa mi se părea - un spaţiu de sensibilitate delicată şi de subtile corespondenţe, care, tălmăcind subînţelesurile unor circumstanţe şi gesturi, îmi făcea impresia că şi profesorul îl simte real. Deosebiri de opinii textologice - ca să le zic aşa -, între noi, cu privire la cum trebuie să fie îngrijită o ediţie apăruseră încă de la prima noastră întâlnire aditorială, în 1953. Atunci profesorul îmi înmânase dactilograma unor texte odobesciene pe care le considera ca fiind îngrijite de dânsul, dar care, de fapt, erau nişte cňpii după ediţia, în două volume, de "opere alese" publicată, în 1941, de Alexandru Iordan, la editura "Cugetarea"; câteva texte neincluse în ediţia lui Alexandru Iordan, fuseseră dactilografiate după ediţia în patru volume a "operelor complete îngrijite şi prefaţate de Ilarie Chendi şi Zaharia Carcalechi, apărute mai întâi între anii 1906 şi 1919 şi reeditate de mai multe ori. Opere complete? Bineînţeles că nu. Dar probabil că editorul sau poate chiar prefaţatorii şi îngrijitorii îndrăzniseră să-i spună astfel ediţiei lor întrucât, în comparaţie cu toate celelalte ediţii de texte odobesciene, avea cuprinsul cel mai bogat.

în 1961, ca şi în 1953, Tudor Vianu - ca de altminteri, după cum am menţionat într-un articol precedent, mai toţi criticii şi istoricii literari - nu acorda decât o minimă importanţă, dacă nu cumva chiar nici-o importanţă, reproducerii corecte, din punct de vedere lingvistic, a textelor şi variantelor odobesciene autentice, cu alte cuvinte, în formele lor stabilite de autor şi restabilite de îngrijitorul ediţiei pe baza analizei manuscriselor autografe şi a tut