Nici un exeget serios al operei lui Proust nu va răsfoi vreodată studiul pe care Beckett l-a scris în 1931 despre Proust" - scriam, acum mai bine de-un sfert de secol, cu o siguranţă care, deşi era apanajul unui teribilism încă adolescentin, nu este mai puţin ridicolă. În acel "eseu" (de facultate) despre "Limbajul critic beckettian" - care privea, cu destulă superficialitate, nu doar studiul despre A la recherche du temps perdu al lui Proust, ci şi acela despre Finnegans Wake al lui Joyce (Our Exagmination Round his Factification for Incamination of Work in Progress), despre poezia lui Denis Devlin şi despre pictura lui Bram Van Welde (Bram Van Welde ou Le Monde et le pantalon) -, sentinţa grăbită a studentului era că Beckett "nu îl Ťinterpreteazăť pe Proust, ci îl închide într-o retortă poetică" (pauză de efect!), întrucît "Proust nu trebuie interpretat, trebuie înţeles"...
Publicarea în româneşte a eseului Proust al lui Beckett - în noua colecţie "În oglindă" a Editurii Humanitas şi în traducerea riguroasă a lui Vlad Russo - este, în ce mă priveşte, un eveniment. Nu doar pentru că, aşa cum spune coperta a patra, este "greu de închipuit Ťîntîlnireť mai improbabilă decît aceea dintre Samuel Beckett şi Marcel Proust" (în celelalte cazuri "în oglindă" - Nietzsche/Wagner, Bulgakov/Moličre sau Yourcenar/ Mishima -, apropierea era de aşteptat...), ci, mai ales, pentru că textul lui Beckett, de nici suta de pagini, este cea mai concentrată şi mai inspirată analiză a lumii proustiene din cîte cunosc (şi aici includ şi simpatica sotie "utilitară" a lui Alain de Botton - How Proust Can Change Your Life).
Aşadar, în 1931, Beckett are 25 de ani; citeşte - de două ori! - "detestabila ediţie în şaisprezece volume de la Nouvelle Revue Française" şi scrie acest text, în engleză, preferînd să păstreze titlurile în franţuzeşte şi să traducă el însuşi c
