O observaţie emisă de un coleg într-ale mersului obligatoriu la teatru (încerc - fără graţie - să evit titulatura "critic de teatru", care, nu ştiu de ce, de la o vreme încoace mă scoate din sărite) mi-a deschis brusc ochii asupra unei realităţi pe care o sesizasem şi eu, despre care vorbisem, fără a o numi ca atare, şi cu alţi colegi şi de care, de altfel, se ciocneşte oricine vizitează cu anume asiduitate sălile de spectacol: actorii mari sînt din ce în ce mai puţini. Se răresc, din pricini biologice, într-un ritm pe care faptul că nu prea mai au urmaşi îl face să pară mai accelerat decît este, cumva fatidic şi de-a dreptul catastrofal. Nu e vorba aici despre "vedete" - vedete, slavă Domnului, răsar cu zecile, de la o zi la alta, şi dispar la fel, înghiţite de aceeaşi magmă groasă de imbecilitate, mitocănie şi mercantilism care le-a înlesnit naşterea şi emergenţa la suprafaţa interesului public. E vorba despre actorii adevăraţi, aceia care te fac să iubeşti teatrul nu doar timp de două ore, cît te uiţi la scenă, ci şi mult timp după aceea, toată viaţa, pe care şi pe ea, viaţa, o iubeşti mai mult datorită lor. E vorba despre acei oameni pe care nu te mai saturi să-i vezi, o dată, de două ori, de douăzeci şi două de ori, într-un rol, în două roluri, în douăzeci şi două de roluri şi despre care le povesteşti peste trei zile, la serviciu, nenorocoşilor care s-au culcat devreme; despre care le povesteşti, peste treizeci de ani, nenorocoşilor care s-au născut tîrziu. E vorba despre acei oameni pe care îi cunoşti atît de bine şi pe care, cîteodată, îi recunoşti atît de greu, fiindcă ei încearcă, pentru tine, să fie tot timpul altcineva. E vorba, zic, despre actorii adevăraţi. Ei bine, aceştia, actorii adevăraţi, sînt din ce în ce mai puţini. Chipurile inconfundabile, vocile inconfundabile se ivesc tot mai rar. Nu am întîlnit om care să fi văzut, acum aproape 50 de