- Nu vedeţi că n-am stat degeaba pînă acum? - izbucneşte, excedată, tînăra chelneriţă, alergînd pe scări cu platourile încărcate. Cei de la masa de alături mormăie ceva, dar tac din gură. Peste cîteva minute, chelneriţa vine la ei numai miere, cu un zîmbet larg, profesional, pe buze, şi îi întreabă curtenitor ce ar dori. Brusc, este altă persoană - mai exact, şi-a intrat în rolul instituţional de chelneriţă, pe care îl cunoaşte, evident, foarte bine. Chelneriţa noastră ne-a luat de la uşă, ca la casele mari, ne-a întrebat ce masă am dori şi ne-a adus imediat meniurile, totul cu un zîmbet impecabil de parcă toată viaţa n-ar fi aşteptat decît venirea noastră. Cînd ne simţeam şi noi mai importanţi şi i-am făcut semn, elegant, să vină să ia comanda, chelneriţa, hop, cu o poveste despre numărul de ochiuri de aragaz de la bucătărie, care sînt prea puţine pentru cîte comenzi sînt şi bucătarul, care, ce să spun, e foarte bun, dar a cam îmbătrînit şi, în orice caz, o să aibă ea grijă să nu aşteptăm prea mult, deşi, asta e, trebuie să o înţelegem şi noi că ea face ce poate... Am schimbat şi noi tonul, din clienţi importanţi am devenit mai de-ai casei, am făcut vreo două glume, ea ne-a adus bere - alta mai rece n-am găsit, dar e bună, o să vedeţi! - iar noi ne-am aprins cîte o ţigară şi am început să aşteptăm ca la o şuetă cu prietenii. Pînă la plecare am ajuns să ne tutuim. O să vă întrebaţi, probabil, despre ce e vorba în povestea asta? Mai ales că am o bănuială cum că ea trebuie să vă sune destul de cunoscut. Păi, despre ce să fie vorba? Despre tranziţie, integrare europeană şi, mai ales, despre mondializare. Sîntem deci în plină actualitate şi, ca de obicei, puţine locuri sînt atît de expresive în punerea în scenă a actualităţii, precum cîrciumile. În această actualitate a noastră, a tuturor, mondializarea este, fără doar şi poate, esenţială. După ce a adus "şocul ci