In ultimul număr din 2004 (cel dublu) al României literare apare o interesantă anchetă pentru a stabili, prin răspunsurile a 34 de critici literari, care sînt "primii zece poeţi români din toate timpurile". Deşi criteriile unora se încearcă a fi obiective, în timp ce alţii nu se pot dezbăra de o firească subiectivitate, ierarhia se stabileşte cumva previzibil, cu Mihai Eminescu pe prima poziţie. Lucrurile se aşază bine, dacă avem în vedere că în vara lui 2004 s-au comemorat 115 ani de la moartea poetului, iar acum, în ianuarie, i se rotunjesc alţi 155 de la naştere. Despre Eminescu se cuvine dar a vorbi, oricît de temerar pare demersul (T. Vianu observă o "timiditate" în abordarea scrisului eminescian, o "încordare înspăimîntată de sine"). Ideea ar fi să determinăm măcar un semn de "eminescianism" la ceilalţi nouă, mai ales că şi cronologia o permite. S-ar dovedi astfel valabilă intuiţia lui Maiorescu din Critice: "Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui". Pentru următorii trei poeţi, ce ocupă în ordine locuri privilegiate pe această listă: T. Arghezi, G. Bacovia şi L. Blaga, argumentele proeminesciene se dezvoltă de la sine. Este de remarcat faptul că pînă şi vocea ironică, lucidă şi aspră, nededată la elogii a lui Arghezi, se mlădiază sub emoţia rostirii: "Într-un fel, Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri". Sau: "Fiind foarte român, Eminescu este universal". Ar fi de prisos să căutăm exemple şi în operă. Ele sînt în număr foarte mare. O spune explicit şi Alex. Ştefănescu în Jurnal de critic: "În epoca lui Eminescu şi, e adevărat, într-o mai mică măsură în aceea a lui Arghezi, erau la modă termeni nedemodabili ca iubire, v