Am fost dintotdeauna o fană a mersului cu trenul, eventual în detrimentul călătoriilor cu maşina. Mersul cu maşina, recunosc, are şi el mitologiile lui - şi aici mă refer în special la acele road-movies în care eroul sau, de preferinţă, eroina merge singur(ă) prin deşert, într-o maşină ades decapotabilă, şi i se întîmplă lucruri cel puţin neprevăzute, de genul crime, întîlniri cu extratereştri sau iniţieri. Dar, probabil, aplicarea lor la realitatea propriu-zisă a venit prea tîrziu, cînd deja preferinţele instinctuale se formaseră. Amintirile mele legate de mersul cu maşina mică, nici măcar personală, ci a cuiva din familie, apar pe la 10-12 ani. Cele cu trenul, dintotdeauna. Trenul a fost mereu mai misterios şi plin de surprize, în sensul că nu-i poţi şti niciodată pe toţi călătorii lui, şi tot atît de dinamic, putînd să-ţi schimbi poziţia cum ai chef şi nefiind veşnic legat de acelaşi monoton scaun. E drept că pe vremea lui Ceauşescu avantajele trenului, mai ales în personale sau accelerate, se transformaseră vădit în dezavantaje. Erau mai mulţi cei care mergeau cu trenul, faţă de acum, fie ei navetişti sau vilegiaturişti. Şi unii, şi alţii erau însă la fel de agresivi, de dibaci în a ochi un loc în compartiment atunci cînd nu aveau bilet cu loc şi buni negociatori în relaţiile cu naşul. De asemenea, în calitate de călător la interminabila clasă a II-a (care, în cazul personalului, se-ntindea pe tot trenul), nu puteai fi altfel decît democrat, tolerant în lucrurile mari ale vieţii şi morţii, dar şi în cele minore ale igienei. Într-o Românie destul de sătească ce se urbaniza grăbit, era lucru obişnuit să stai proptit lîngă uşa WC-ului, alături de o familie de precupeţi ce-şi căra sacul cu cartofi din piaţă, doi schiori bine echipaţi şi o familie de romi cu mulţi puradei. Vremurile democratice au trecut. Sau, mai bine zis, în unele trenuri: există, acum, trenu