Şi totuşi nu m-am hotărât încă dacă mi-a plăcut sau mi-a displăcut. E vorba despre serialul hulit de misogini şi pudici, “Sex and the City”. Am urmărit toate seriile, iar marţi seară am văzut şi ultimul episod. Să nu credeţi că toţi aceşti ani m-au transformat în vreo Dana Săvuică autohtonă, a fost pur şi simplu relaxarea mea din fiecare săptămână, cele 25 de minute în timpul cărora ştiam că voi râde cu poftă. Cine nu a văzut măcar un episod nu are dreptul să îmi comenteze afirmaţiile, aşa cum nici eu nu fac afirmaţii fără acoperire despre Rocky V sau Rambo VI. Aşa că scriu pentru cunoscători. E simplu: “Sex and the City”, fără să fie trend-setter în viaţa mea, a fost acea bucată de ciocolată pe care o aştepţi să ţi se topească în gură şi rămâi cu gustul acela fin în amintire. Cele patru personaje, atât de diferite şi atât de asemănătoare, şi-ar putea găsi locul la orice masă, într-un restaurant sau ceainărie, alături de mine sau de tine. Iar dacă Băsescu a ajuns un brand, atunci “Sex and the City” cum poate fi numit? Ţinând cont de vânzările pe care le-au generat în materie de modă şi decoraţiuni interioare, fetele din “Sex and the City” sunt prietenele tale cu care ieşeai în liceu şi pe care ai vrea să le regăseşti, măcar pentru o cafea, la o poveste. Şi totuşi, a existat şi o parte proastă, cum altfel? De-a lungul seriilor, Carrie, editorialista care din banii pe o lună îşi permitea pantofi Manolo Blanich şi genţi Prada, a trecut prin multe relaţii. Emblematică rămânea, de fiecare dată, cea cu Big, dragostea ei eternă. Big era masculul clasic, care refuza ca o femeie să îi intre sub piele, aşa că, de fiecare dată când lucrurile începeau să fie serioase, pleca sau se însura. Nu am conceput o clipă că ea, Carrie, model pentru o tânără pe picioarele ei, să rămână la sfârşitul celei din urmă serii cu el, cu Big, eternul subiect de editorial. Să însemne asta că nu