Ioan Flora: un poet haiduc înzestrat cu o blândeţe de miel, crescut din copacul românilor de la sud-vest de Dunăre, din zona Vârşeţului. Îi spuneam, în glumă: "Ioan Flora cel isteţ/ un poet desăvârşeţ". Venit la Bucureşti, nu i-a mai trebuit nici un efort să se integreze în literatura noastră, era, fusese în fond tot din "ţara limbii române". Talentul original şi robust i-a fost imediat recunoscut. Poeziile lui parcă fuseseră gândite să fie scandate. A ajuns la o fază a limpezirii gândurilor în care de acum, parcă trecându-le prin urechile acului, putea să renunţe la "nodurile" metaforelor. Poeziile întregi, ba chiar cărţile sale constituiau ele însele o mare metaforă, o parabolă din care reverberau sensurile, tot mai multe, după scurgerea timpului de la lectură. Ajunsese la acea simplitate pe care o descoperise şi Marin Sorescu în ultimii ani de viaţă, o simplitate pe care, parcă aşezaţi la brâncuşiana "Masă a tăcerii" o gustă toţi adevăraţii poeţi contemporani.
Ultimul său volum, Dejun sub iarbă - titlu ce ne aminteşte acel "pe sub flori mă legănai" al unui bocet din Bihor - este oricum premonitoriu şi ontic-testamentar. Mi l-a oferit în vârtejul târgului de carte Gaudeamus şi, cu acea ocazie, mi-a spus că "n-o să mai scrie poezie, că a spus tot". Că vede lumea, de la o vreme, ca pe un uriaş templu în care oamenii toţi oficiază. Că este extrem de important "tot ce mişcă", indiferent cât de necifrat se face asta.
Dejunul sub iarbă este o coborâre sub pământ, către lumea în care au descins toţi la vremea lor - şi Homer şi Virgiliu şi Dante sau Ezra Pound (cu al său celebru distih intitulat "Intr-o staţie de metrou") ... Este chemarea către "casă", acea casă unde ajungem toţi, după o călătorie de o viaţă, cu, vai, aproape nimica în traistă. Precum Santiago din Bătrânul şi Marea de Hemmingway - doar cu scheletul peştelui, doar cu o răm