Nu-l cunosc pe Ion Ţiriac şi nici nu-mi doresc să-l cunosc. Am privit toate dezbaterile din două postúri; cea de ziarist şi cea de părinte. Ca tată al lui Ion Alexandru, îi înţeleg şi scuz lui Ţiriac toate ieşirile, chiar şi grandomania cu care spune că fiul lui este un copil privilegiat. Fiecare părinte este dator să-şi apere copilul până în pânzele albe, dar asta să o facă fără să sfideze legea. Desigur că nu există o duerere mai mare decât aceea de a şti că cel pe care l-ai crescut se abate de la anumite norme morale şi cu atât mai grav, legale. Nimeni, însă, nici Băsescu, nici Botoş, nici Macovei nu vor ieşi în faţa opiniei publice să recunoască faptul că odrasla lor a încălcat legea şi că lasă justiţia să-şi facă datoria. Asta pentru că nici un părinte nu poate fi atât de obiectiv încât să nu se lege de orice amănunt pentru a-l disculpa. Desigur că acum Ion Ţiriac spune că prin fiul lui i se plătesc anumite poliţe, sigur că vrea să dramatizeze, sigur că vrea ca atât el, cât şi fiul să pară nişte victime. Sunt convinsă că dacă ar fi ieşit şi ar fi recunoscut că fiul lui s-a drogat, că a fost o rătăcire de o clipă sau un obicei deprins în ţările unde a crescut, că a fost un teribilism sau că pur şi simplu este dependent, s-ar fi bucurat de o mare simpatie şi susţinere din partea opiniei publice. Dar Ion Ţiriac este mult mai orgolios decât atât. Sunt convinsă că fiul lui nu este un sfânt, aşa cum nu este nici copilul lui Adrian Năstase şi nici al muncitorului care stă la etajul zece al unui bloc din Pantelimon. Sau oricare dintre copiii noştri.

Fostul mare sportiv al României, un mare nume al sportului mondial şi-a atras antipatia prin două lucruri: că a acreditat ideea că fiul lui trebuie privilegiat şi prin agresivitatea şi superioritatea cu care s-a detaşat de restul muritorilor. Atâta timp cât un tânăr, la fel, mai mult sau mai puţin vinovat, Robert