* Paraziţii, Primii 10 ani, Rebel Music, 2004. Lucrul cel mai important, de departe, care s-a întîmplat cu trupa Paraziţii în aceşti zece ani care au trecut de la acel infantil, amuzant, glorios, penibil album Poezii pentru pereţi din 1994 este că au devenit respectabili. Dacă celebritatea este o jucărioară fragilă care se poate dobîndi în ţărişoara noastră cît ai bate din palme (bunăoară să desţeleneşti cu tot felul de cuvinte ce nu-şi au locul în dicţionare un cîmp semantic pustiit de comunism), chestiunea cu respectul este, hai să zicem, uşor mai sensibilă în acest caz, pentru că presupune o doză zdravană din acel concept sănătos, solid şi mai ales burghez de onorabilitate. Şi cum onorabilitatea şi respectul fraternizează şi cu alte noţiuni sfinte de tipul seriozitate, deferenţă, stimă, este greu să nu tresari sau să nu te freci la ochi atunci cînd le găseşti într-o cîrdăşie cel puţin suspectă, dacă nu dubioasă, cu sentimente periferice şi nu tocmai de încredere ca sictirul, dispreţul sau durerea în cot. Cu îngăduinţa dumneavoastră, trebuie să spun că aceasta este una dintre cele mai haioase şi binevenite poveşti de care a avut parte România muzicală de la asfixierea prin revoluţie a muzicii uşoare încoace. Este mai mult decît evident că, dacă mentalităţile învechite ar avea corp, demersul liric al Paraziţilor (luaţi-l ca pe un şut) ar lovi exact în acel loc filozofic despre care se spune că, odată atins, garantează pasul înainte. Este protest, mesaj, atitudine, hip-hop. Este ceva întru totul respectabil. Dacă sfîrşitul anilor '90, cu piese ca "Bagabontzi '99" sau "Omul din liftul tău", a impus o imagine şi un stil în conştiinţa cetăţenilor avizi de caterincă şi alte fenomene de cartier mai puţin cunoscute publicului larg şi ostil, anchilozat în romantisme desuete, pe de-o parte, sau fenomene paranormale cum ar fi André,
pe de altă parte, anii ce-au u
