În perioada comunistă, statul folosea în relaţia sa cu diferitele Culte un Departament. După, s-a reinventat vremelnic Ministerul Cultelor. În fine, s-a ajuns la formula unui Secretariat de Stat care, între 2000-2004, a fost incorporat în Ministerul Culturii. Nimic n-ar fi surprins în geometria variabilă a pomenitei instituţii dacă ea şi-ar fi atins, indiferent sub ce denumire, vocaţia de a situa raportul dintre statul român şi confesiunile religioase pe o temelie legală de cuprins echidistant şi, pe cît posibil, complet. Acest deziderat nu a fost atins. S-au plătit salarii, titularii respectivului portofoliu s-au perindat într-un stil mai curînd anonim, elegantul sediu amplasat pe strada Snagov a beneficiat de reparaţii capitale şi ameliorări de gust îndoielnic, dar o Lege privind libertatea religioasă şi regimul Cultelor în România tot n-a putut fi adoptată în cinstitul nostru forum legislativ. Domnii secretari de stat au împărţit bani - pînă în clipa, castratoare, cînd această prerogativă a fost însuşită de Secretariatul General al Guvernului. În răstimp, domniile lor s-au mişcat pe la conferinţe ecumenice, unde - potrivit anumitor mărturii - obişnuiau să le povestească gazdelor cît de paradisiacă poate fi armonia interconfesională din intens credincioasa Românie renăscută. Pe scurt, în 15 ani, Secretariatul de Stat pentru Culte a funcţionat, hai să nu spunem, calamburistic, "fără-de-lege", cît formal, adică neavînd ce supraveghea. Rostul său - dacă e să ne imaginăm vreunul - nu poate fi decît acela de a păzi neutralitatea statului în raport cu Bisericile şi de a arbitra eventualele litigii dintre comunităţile religioase oficial recunoscute. Schimbînd ce-i de schimbat, Secretariatul de Stat pentru Culte ar trebui comparat cu ştiutul nostru Consiliu Naţional al Audiovizualului. El nu-şi mai justifică existenţa dacă Legea de care aminteam nu va fi, rapid, pro