* Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, 2005. Îmi este imposibil să scriu despre romanul lui Filip Florian ca despre un debut, cu toată acea retorică a precauţiei, cu mirarea reuşitei din prima, cu predicţii ticăite despre evoluţia sa probabilă. Sînt aproape convinsă că Degete mici e cartea pe care Filip Florian a ales-o, dintre cele pe care le-a scris pînă acum, ca s-o dea spre publicare. Altfel, de unde construcţia impecabilă, tonul sigur, personajele rotunde şi mai ales o limbă românească pe cît de firească, pe atît de ironic sedimentată? Toate acestea pentru cristalizarea unei frumoase poveşti despre vină şi greşeală, despre umbrele înşelătoare ale trecutului (personal şi istoric) - o poveste despre destin şi amor lumesc sau ceresc. Recunosc, sînt entuziasmată cum n-am mai fost de la romanul de debut al lui Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane. Voi încerca, totuşi, să mă obiectivez. Tipologic, romanul Degete mici e mai apropiat de micile romane nocturne central-europene - ironice, realist-magice, intertextuale şi relativizante - decît de literatura care se scrie astăzi la noi. Ca la Hrabal, la Pavic sau la György Konrád (ori, poate, mai degrabă ca la Richard Wagner, Herta Müller sau Dora Pavel), incredibilul devine realitate, lumea se răstoarnă programatic şi "se scrie" pe sine aproape cronicăreşte, cu toate sensurile la vedere, dar fără nici un Sens imediat. Adevărul e înlocuit de o puzderie de adevăruri mai mici, dar la fel de îndreptăţite, Dreptatea devine dreptul fiecăruia, Libertatea tuturor capătă aerul unei permanente eliberări. Singura coerenţă de ansamblu, în aceste romane, extrem de diferite, o dă povestea, o poveste bine spusă, ironic asumată şi pe cît de teribilă, pe atît de tandră. Povestea care se spune în romanul lui Filip Florian este simultan spectaculoasă şi banală, gravă şi plină de un umor organic, dizolvantă şi coa