Pentru că: "Strălucirea show business-ului s-a dus - s-a dus de mult. Iar asta s-a văzut din clipa în care frustul de Chris Rock s-a urcat pe scenă pentru a găzdui a 77-a ediţie a premiilor Academiei, primind o standing ovation doar pentru că era acolo. Prin contrast, unul din cei mai stilaţi comperi ai spectacolului, regretatul Johnny Carson, a primit doar cîteva aplauze politicoase. 30 de ani de showuri de înaltă clasă - nici o ovaţie. Un minut cu un actoraş cu gură mare şi porcoasă - ovaţii instantanee. Să ne mirăm că tot mai puţini oameni se uită? Elita Hollywoodului e prea ocupată să-şi umfle propria importanţă printre cei care încă se mai duc (şi multe staruri - Hanks, Cuise, Gibson - nu se mai duc). Premiile au fost dominate de o adunătură de ţuţeri stridenţi, de ţoale & bijuterii făcute să-ţi ia ochii şi de noile reguli idioate ale Academiei. Prezentatorii au fost traşi pe margine în timp ce nominalizaţii au fost aduşi cu arcanul pe scenă - ca şi cum ar fi trebuit să înfrunte un pluton de execuţie, nu premiile Academiei. Pe alocuri, showul a reflectat deriva de la Hollywoodul regizorului Martin Scorsese - în care abilitatea ţine de cît de mult îţi pasă să faci filme - la cel al actorului-regizor Clint Eastwood, în care eşti băgat în seamă cu un simplu repertoriu de trucuri în filme care sînt, nu-i aşa, tipic de tragice şi, de fapt, despre nimic anume. Jamie Foxx a fost încă unul dintre cei care ne-au amintit că, în noul Hollywood, valoarea se bazează pe rasă, nu pe abilitatea de a juca. Ca şi Halle Berry înaintea lui, Foxx a transformat un premiu atribuit pentru o performanţă individuală într-o declaraţie de mîndrie pentru apartenenţa la o rasă. Asta se numeşte rasism. Această atitudine este exacerbată de oameni ca Oprah Winfrey, salutată de public ca pe vremea Panterelor Negre şi-n care se poate citi temeneaua faţă de o miliardară cu mai multă putere