Cînd a ajuns în Franţa, "le politiquement correct" avea proasta reputaţie a oricărui nou produs american: o invazie ideologică a imperialismului yankeu, un pericol pentru tradiţiile culturale şi politice franceze. Mai tîrziu, conceptul a sfîrşit prin a fi adoptat de unii, însă adesea pe dos: nu e clar ce anume e corect, însă a fi incorect poate fi un semn de "liberté de penser". În final, guvernările de stînga au reuşit să-l impună, mai ales prin calul troian al jargonului administrativ. Să vorbim însă de unul din efectele secundare ale corectitudinii politice - aripa feministă, o consecinţă perversă care trece dincolo de vocabular sau de logica grupurilor (etnice, sociale, sexuale) şi nu se mulţumeşte să desemneze tabuuri de limbaj sau de gîndire, ci prescrie comportamente şi atitudini. O înţelegere limitată a feminismului a dus la inovaţii lexicale îndoielnice, despre care se vorbeşte mai mult în Franţa, unde ortografia e rigidă şi limba face obiectul unei atenţii mai mari. În română, "profesoară" a apărut cam de cînd există şi "profesor". La Paris, despre forme ca "auteure" sau "professeure" se dezbate doar de cîţiva ani. Dar problema nu e aici, acestea rămîn nişte anecdote amuzante. Fundamentalismul feminist a reuşit să răspîndească ideea că acum bărbaţii ar trebui să facă eforturi să intre în contact cu "partea lor de feminitate": să-şi regăsească şi exprime sentimentele "feminine", să înveţe să plîngă şi să comunice cu femeile în modul lor de predilecţie. Toate acestea, pentru a-şi ispăşi păcatul "primordial" - dominaţia patriarhală - şi, printre altele, pentru a reuşi să convieţuiască uman cu reprezentantele noului matriarhat. Ca şi cum sentimentele "adevărate" nu ar putea fi decît feminine, iar singurul mod adecvat de a le exprima ar fi discursul pletoric şi lacrimile. Între timp, filmele americane ne-au şi arătat că e suficient să afli ce e în mintea