E primul an în care am făcut grevă de Mărţişor. Şi a fost, de fapt, grevă de flori - mărţişoare nu mai ofer de cînd nu mai port cămăşi pepit. Destul însă cu această discriminare. 2005 m-a eliberat şi de flori, şi de mărţişoare. Sper eu, pentru totdeauna. Din perspectiva neangajantă a terţului care nici nu oferă, nici nu primeşte, am putut observa cîteva lucruri interesante legate de acest obicei. Iar la sfîrşitul zilei, m-am trezit lecuit de jocul de-a 1 martie.
Nu am o amintire certă despre prima dată cînd am oferit mărţişoare. Ceea ce înseamnă că am avut de-a face cu un joc primit de-a gata. Pentru că n-am înţeles niciodată de ce se oferă mărţişoare sau ce este ceea ce subconştientul meu a fost învăţat să sărbătorească de 1 martie, n-am îndrăznit niciodată să zic piua (dicţionar pentru hiperadulţi: piua = nu mă mai joc). Între timp am crescut, mi-am făcut puţin curaj şi am stat o tură. De pe margine, am văzut privirile speriate (drace, unde le-am pus?), nedumerite (o pup sau n-o pup? poate mă pupă ea...), hăituite (am luat prea puţine!) sau pur şi simplu agasate (mai sînteţi multe?) ale jucătorilor transformaţi pentru o zi în băieţi cu şnurul, altfel masculi feroce tot restul anului. Pe mutra unui coleg venit, ca şi mine, cu mîna goală, plutea o linişte tîmpă pe care nu ştiai de unde s-o iei. A! Ba ştiai, dacă te chinuiai un pic: de pe pungile Humanitas, cele cu "bunul gust al libertăţii"...
O explicaţie, prin urmare, este că obiceiul vine dintr-o etapă de creştere care repetă, la scara individului, ceea ce a însemnat matriarhatul la scara umanităţii. 1 martie e ziua cînd ne jucăm de-a neanderthalii de comitet cu şefele de peşteră, for old times sake. Pe de altă parte, aducîndu-mi aminte ritualul din anii de şcoală primară, îndrăznesc să merg mai departe şi să formulez şi o a doua erezie. La şcoală, băieţii ofereau numai în rare cazuri mărţişoare t
