După decembrie 1989, literatura cu substrat autobiografic a dominat piaţa editorială românească. După zeci de ani de minciună propagandistică, revărsată în torente pe toate canalele de comunicare imaginabile, nu a mirat pe nimeni faptul că tot mai mulţi cititori au întors spatele ficţiunii şi s-au aruncat cu înfrigurare spre speciile literare ale autenticităţii - memorii, jurnale - cvasi-prohibite în perioada comunismului. Dacă pentru condiţiile româneşti o asemenea reorientare a gustului consumatorilor de carte apare ca perfect naturală - în condiţiile în care şi emisiunile informative ale posturilor de televiziune sînt dominate de tot felul de fapte abominabile, multe dintre ele aflate parcă la zona de contact dintre realitate şi ficţiune - interesant este faptul că anii '90 sînt consideraţi a fi momentul resurecţiei literaturii non-ficţionale, chiar şi în Occident, unde nu a existat o experienţă socială similară.
De ce au jurnalele şi memoriile un mai mare succes de librărie decît literatura de ficţiune? Ce elemente asigură atractivitatea acestor formule literare aflate sub semnul autenticităţii absolute (altminteri, în plan practic, un deziderat utopic) şi, adesea, al anticalofiliei? Cu siguranţă, publicul nu este omogen şi motivele pentru care oamenii citesc memorii, jurnale, amintiri, autobiografii, corespondenţe sînt diferite.
O categorie de cititori de astfel de lucrări cu substrat autobiografic este formată din oameni care savurează faptele relatate în sine. Cu fascinaţie uşor perversă de voyeuri aceştia profită din plin de şansa nesperată pe care o au de a sparge intimitatea eului celui care scrie sau al celor despre care scrie acesta şi vînează cu nesaţ dezvăluiri de tot felul (de la cele erotice, pînă la cele care devoalează secrete ale vieţii de familie sau fapte cu iz aproape penal), picanterii din viaţa publică, indiscreţ
